Partidele de şah jucate de “Conu Mihai” fie la cafeneaua Traian din Iaşi, fie la Bucureşti ne arată că maestrul era un jucător meticulos, puternic, care ştia să atace şi să se apere şi cu care nu era de glumit.

Iată câteva din reflecţiile şahiste ale lui “Conu Mihai”:

• Au pierit împărăţiile, s-au risipit aşezările oamenilor, s-au schimbat alcătuirile noroadelor, s-au primenit zeii-şahul a rămas. E o instituţie divină. Ar părea o ştiinţă, dacă n-ar fi aşa de mult joc. Pare joc, însă e cu mult mai mult decât atât. Îndrăznesc a afirma că brahmanul cel vechi a pus în jocul lui nu numai învăţături pentru timpul său, ci şi provocări pentru viitorime.

• Pionul umil, care înaintează pe tablă şi ajunge la casa a opta devenind mare dregător, arată dreptul valorii personale, într-un timp când nobleţea afirma alte argumente. Un asemenea pion pune întotdeauna într-o situaţie tragică pe un rege de şah spre a dovedi regelui lumii că trebuie să-şi plece fruntea în faţa unei mari personalităţi.

• Doi jucători se cuvine după legea şahului, să stea cu blândeţă şi cu îngăduinţă unul în faţa altuia. Să nu arate nerăbdare, să nu rostească cuvinte sau vorbe nepotrivite, să nu se supere.

• Când ai făcut o mişcare la şah, nu se cuvine s-o retragi şi după aceea să faci alta. Gândeşte-te întâi bine la ce ai de făcut şi după aceea mişcă pionul, sau porunceşte calului să sară. Deci, întâi cugetare şi pe urmă hotărâre şi statornicie!

• Calul de şah are sărituri capriţioase (capricioase,n.p). nu te poţi aştepta la altceva de la un animal, îţi şopteşte bătrânul înţelept Sisa.

• Sfetnicul de lângă părechea (perechea, n.p) regală unii îi zic nebun, alţii episcop. Într-adevăr, nebunul are viclenii şi priviri piezişe, iar clericii dau lovituri ascunse. Numai împăratului i se cuvine să se folosească de ele; oamenilor de rând sunt totdeauna vătămătoare.

• Turnul de şah care exprimă forţa merge drept şi dă lovituri teribile, dar e cel mai depărtat de măria Sa; căci împăratul nu trebuie să folosească forţa decât când a istovit celelalte mijloace.

• Pionii stau înainte. Ei sunt prostimea, împinsă totdeauna la sacrificiu.
În sfârşit, întregul dispozitiv şi drama necontenit repetată arată regilor care le este sfârşitul fatal şi colectivităţilor că merg la cutia comună. Alte generaţii şi alte probleme.

•  Se ştie că niciodată o partidă de şah nu seamănă cu alta. Băgaţi de samă, o învăţaţilor şi istoricilor-zice , deci, Sisa: istoria nu se repetă decât în aparenţă. Fiecare moment al umanităţii îşi are înfăţişarea lui particulară. Băgaţi de samă(seamă, n.p) o voi ticăloşilor doftori ai politicei, zice iar brahmanul, că nu sunt boli decât în dicţionare; în viaţă nu sunt decât bolnavi. Nu daţi poporului vostru legi şi leacuri aduse de la alţii.

• Adevăr zic vouă, fiecare pastilă de şah îşi are rezolvarea ei proprie şi problema ei este unică.

• Cea mai mare învăţătură pe care ne-o oferă şahul este că numai cele spirituale durează; într-adevăr şahul a supravieţuit împăraţilor; că numai cele divine sunt eterne; într-adevăr, ceea ce a supravieţuit nu-i decât un joc şi o iluzie.

• Piesa de şah jucată e bine jucată. Mişcarea nu se mai poate retrage. Căci, fără ajutor dumnezeiesc n-aş îndăzni să câştig. Şahul nu poate fi comparat cu zarurile, cu cărţile de joc şi cu alte jocuri de noroc. Rostul acestui divertisment se rezeamă pe inteligenţă care este de esenţă divină.

• O adunare de şah e lucrul cel mai onest din lume.

• O partidă de şah se dezvoltă ca un organism aparte din elemente cunoscute, însă întotdeauna altfel în succesiunea şi combinaţiile lor, acest lucru singur e important cât un fenomen. Şi când dezvoltarea partidei are în ea ordine, cugetare şi plan, atunci şahul devine problemă şi artă în acelaşi timp şi oferă o fină plăcere intelectuală.

• Nu avem cuvinte destule să îndemnăm pe părinţi, învăţători şi profesori să îndrumeze preocupările copiilor şi spre şah…(Revista Română de Şah, 1927)

• Şahul nu e un joc de interes. El cuprinde în el însuşi plăcere şi satisfacţie curată – ca o statuetă fin cizelată sau  o poezie frumoasă…

• Difuzarea jocului de şah stă în raport direct cu difuzarea culturii. O partidă de şah e unică, este născocire de inteligenţă.

• Lângă ştiinţa pe care o respectăm, lângă asta pe care o iubim, trebuie să adăugim şi acest misterios joc născut din geometrie şi din numere, gimnastică pură, intelectuală, nobleţă nevinovată, vis frumos al euforiei. E uşor de observat că există o legătură directă între starea culturală a unui popor şi jocul de şah.

• Cu cât populaţia unei ţări e mai tristă economiceşte şi mai înapoiată sub raport intelectual, cu atât şahul e mai puţin cunoscut şi răspândit. Farmecul lui se adaugă unor stări mai bune, e o răsplată a efortului generaţiilor (“Revista Română de Şah”, ianuarie 1931).

• Săracul joc de şah! Unde să-şi mai găsească sălaş în asemenea vremuri de preocupări, unele aprigi, altele aspre?

• Şahul nu e atât un joc cât o instituţie morală! Şahul te poate desface într-o clipă de cele meschine, cât şi de cele tragice ale timpului. Îţi oferă o nobleţă a liniştii şi a îngăduinţei. Te fixează puţintel în spaţiu pentru adâncimea unei combinaţii, aşa cum floarea se fixează în timpul fugar o clipă pentru un scop divin. În ea misterul vieţii tinde a realiza frumosul, pe lângă armonioasele rânduieli biologice;  în adâncimea combinaţiilor de şah e ascuţirea unei inteligenţe pe care Dumnezeu o vrea mai pură şi mai dezinteresată.

• Şahul îţi dă dreaptă rânduială, linişte, zâmbet amical. Înlătură pasiunile violente, jocurile de hazard. Deprinde pe om cu lealitatea şi cu aprecierea justă a valorilor…

• Şahul e cel mai preţios dar pe care un om inteligent şi-l poate face sie însuşi pentru vârsta maturităţii şi mai ales pentru anii penibili ai bătrâneţei(bătrâneţii,n.p.)(Revista Română de Şah, mai 1940).

• Şahul îşi regăseşte temeiul  în talent, în buna învoire şi înfrăţire între oameni, în difuzarea cât mai largă în masele poporului. Nu mă îndoiesc, nici o clipă, că ne va fi dat să asistăm la o temeinică manifestare de progres.

(Revista Română de Şah, ianuarie 1947).